Stilurile parentale și efectele lor

Cele 4 stiluri parentale și efectele lor asupra copiilor

Mă fascinează cercetările despre parenting dintr-o dublă perspectivă.

Pe de o parte, sunt adultul de astăzi, interesat să înțeleagă cât din felul în care gândește, reacționează sau se raportează la ceilalți are legătură cu experiențele trăite în propria copilărie.

Pe de altă parte, sunt părinte.

Și aici perspectiva se schimbă complet.

Pentru că încep să mă întreb nu doar „Ce am primit eu?”, ci și:

„Ce transmit eu mai departe copiilor mei?”

Mi se pare interesant că pentru aproape orice activitate importantă din viața noastră considerăm normal să învățăm înainte să o facem.

Ca să conduc o mașină am avut nevoie de săptămâni de studiu și practică.

Și atunci m-am întrebat de multe ori: cum ar putea să nu fie nevoie de nicio pregătire pentru unul dintre cele mai complexe roluri pe care le avem — acela de a ghida prin viață un copil? Sau chiar doi, în cazul meu. 🙂

Cât de importanți sunt primii ani de viață?

Primii ani sunt o perioadă importantă pentru dezvoltarea copilului. În această etapă se dezvoltă rapid creierul, limbajul, reglarea emoțională și primele modalități de relaționare cu ceilalți.

Asta nu înseamnă însă că tot ceea ce se întâmplă în copilărie determină definitiv adultul care vom deveni.

Dezvoltarea continuă pe parcursul vieții, iar temperamentul, relațiile ulterioare, mediul, experiențele și propriile alegeri contribuie, la rândul lor, la ceea ce devenim.

Un studiu Ipsos realizat în 28 de țări a arătat ceva interesant: doar 18% dintre respondenți considerau perioada de la începutul sarcinii până la vârsta de 5 ani drept cea mai importantă pentru sănătatea și fericirea viitorului adult.

Asta nu înseamnă că ceilalți considerau primii ani lipsiți de importanță — mulți dintre respondenți considerau că toate etapele dezvoltării sunt importante.

Poate că tocmai aici se află perspectiva care îmi place cel mai mult: copilăria contează enorm, fără să fie o sentință pentru restul vieții.

Ce sunt stilurile parentale?

În anii 1960, psihologul Diana Baumrind a început să studieze diferențele dintre modurile în care părinții își cresc copiii.

Modelul a fost dezvoltat ulterior, iar astăzi vorbim cel mai frecvent despre patru stiluri parentale:

autoritar, permisiv, neglijent și autoritativ.

Ele pot fi înțelese pornind de la două dimensiuni simple:

Câtă căldură, apropiere și receptivitate oferă părintele?

și

Câtă structură, ghidare și limite oferă?

Combinația dintre acestea creează cele patru stiluri.

Desigur, în viața reală nu suntem niște personaje care se încadrează perfect într-o singură categorie.

Același părinte poate reacționa diferit în funcție de situație, de vârsta copilului, de propriul nivel de oboseală sau stres.

Dar modelul poate fi foarte util pentru a observa ce tip de relație construim cel mai frecvent cu copilul nostru.

Hai să luăm o situație foarte obișnuită.

Ai ajuns seara acasă și trebuie să gătești ceva rapid. Copilul nu și-a terminat tema și vine la tine cu Lego în mână:

„Te rog, hai să te joci cu mine, că mă plictisesc singur!”

Cum răspunzi?

1. Stilul parental autoritar

Părintele autoritar pune accentul pe reguli, disciplină și ascultare.

Există limite clare și așteptări ridicate, dar copilul primește mai puțin spațiu pentru negociere, explicații sau exprimarea propriei perspective.

Răspunsul ar putea suna așa:

„Dar nici acum n-ai terminat tema? Pune Lego-ul la loc și du-te s-o termini. Te-ai jucat destul astăzi.”

Copilul știe foarte clar ce trebuie să facă.

Ceea ce poate lipsi este sentimentul că perspectiva și emoțiile lui sunt ascultate.

Cercetările au asociat parentingul autoritar cu un risc mai mare pentru anumite dificultăți emoționale sau comportamentale și cu niveluri mai reduse de autonomie în unele contexte.

Dar este important să nu transformăm aceste asocieri în predicții.

Un copil crescut de părinți autoritari nu este „condamnat” să devină într-un anumit fel.

Dezvoltarea unui copil este mult mai complexă.

2. Stilul parental neglijent sau neimplicat

În stilul neglijent există atât puțină structură, cât și puțină disponibilitate emoțională.

Părintele poate fi absent fizic sau emoțional, copleșit de propriile probleme sau pur și simplu foarte puțin implicat în ceea ce se întâmplă în viața copilului.

Răspunsul ar putea fi:

„Lasă-mă acum, sunt ocupat. Vezi tu ce faci și să nu uiți să termini tema.”

Problema nu este faptul că un părinte spune uneori „nu pot acum”.

Toți părinții au momente în care sunt obosiți, ocupați sau indisponibili.

Vorbim despre un stil parental atunci când un asemenea mod de relaționare devine predominant.

Dintre cele patru stiluri, parentingul neglijent sau neimplicat este asociat în cercetare cu unele dintre cele mai nefavorabile rezultate pentru dezvoltarea emoțională, socială și comportamentală a copiilor.

3. Stilul parental permisiv

Părintele permisiv este cald și afectuos, dar stabilește puține limite sau le aplică inconsecvent.

Relația bună cu copilul este foarte importantă și, uneori, părintele evită conflictul tocmai pentru a păstra această apropiere.

În situația noastră:

„Bine, hai să ne jucăm acum și mai vedem după aceea cu tema.”

Copilul se simte ascultat și acceptat.

Dar dacă acest model se repetă frecvent, poate avea mai puține ocazii să exerseze tolerarea frustrării, respectarea unor limite sau asumarea consecințelor propriilor alegeri.

Parentingul permisiv a fost asociat în unele cercetări cu dificultăți de autoreglare și autocontrol, deși rezultatele diferă în funcție de context și cultură.

4. Stilul parental autoritativ sau democratic

Numele poate crea puțină confuzie.

Autoritativ nu înseamnă autoritar.

Părintele autoritativ combină căldura, empatia și receptivitatea cu limite clare, structură și așteptări potrivite vârstei copilului.

Poate spune:

„Știu că ai chef să ne jucăm și vin la tine imediat ce termin pastele. Am venit de la lucru cu un stomac suuuper gol și voi avea mai multă energie pentru tine după ce mănânc. Iar după aceea vedem împreună și ce mai ai de terminat la temă.”

Există și apropiere, și limită.

Copilul este ascultat, fără ca părintele să renunțe la rolul lui de adult.

Dintre cele patru stiluri, parentingul autoritativ este cel mai constant asociat în cercetare cu rezultate favorabile precum competențe sociale mai bune, autonomie, stimă de sine și rezultate școlare mai bune.

Dar nici aici nu există o formulă care garantează un anumit rezultat.

Un copil nu este rezultatul unui singur stil parental.

Nu trebuie să fim părinți perfecți

Cred că aici apare una dintre capcanele parentingului modern.

Citind despre toate lucrurile care pot influența dezvoltarea copilului, putem ajunge foarte ușor la concluzia că trebuie să facem totul perfect.

Dar niciun părinte nu răspunde autoritativ în fiecare situație.

Uneori suntem obosiți.

Uneori ridicăm tonul.

Uneori cedăm prea repede.

Alteori punem o limită mai rigidă decât am fi vrut.

Poate că întrebarea utilă nu este:

„Ce fel de părinte sunt?”

ci:

„Care este felul în care reacționez cel mai des și ce aș putea face diferit?”

Pentru că și noi venim în relația cu copiii noștri cu propria poveste.

Cu felul în care am fost crescuți.

Cu lucrurile pe care le-am învățat despre disciplină, iubire, ascultare, succes, greșeală sau conflict.

Uneori repetăm ceea ce am văzut acasă.

Alteori facem exact opusul, tocmai pentru că nu vrem să repetăm ceea ce am trăit.

Iar între cele două există un spațiu foarte important:

posibilitatea de a alege conștient ce vrem să ducem mai departe.

Ce le transmitem copiilor noștri?

Copiii învață nu numai din ceea ce le spunem.

Învață și din ceea ce văd.

Din felul în care reacționăm când greșesc.

Din modul în care gestionăm un conflict.

Din felul în care ne vorbim nouă înșine.

Din modul în care punem limite.

Din ceea ce facem atunci când suntem furioși, speriați sau obosiți.

Și poate că tocmai de aceea parentingul ne pune uneori față în față nu doar cu copilul nostru, ci și cu propria copilărie.

Pentru mine, una dintre cele mai frumoase întrebări rămâne:

Ce vreau să primească copilul meu de la mine și ce vreau să aleg să nu mai duc mai departe?

Din aceeași dorință de a crea spații în care copiii să poată vorbi despre emoții, curaj, empatie și încredere s-a născut și cartea mea „Povești terapeutice pentru copii – echilibru emoțional prin bucuria imaginației”.