Gândirea “out of the box”

Gândirea „out of the box”: cum să vezi o problemă dintr-o altă perspectivă

Una dintre modalitățile prin care putem găsi soluții noi la probleme vechi este schimbarea perspectivei.

Gândirea „out of the box” sau ceea ce am putea numi gândire neconvențională presupune tocmai asta: să ieșim pentru câteva momente din traseul obișnuit al minții și să ne uităm la problemă dintr-un unghi pe care nu l-am luat până atunci în calcul.

Edward de Bono a popularizat termenul de gândire laterală pentru a descrie modalități de a genera idei prin schimbarea deliberată a perspectivei, în loc să urmăm exclusiv traseul evident al unei probleme.

Asta nu înseamnă că gândirea logică este greșită. Dimpotrivă, avem nevoie de ea. Problema apare atunci când continuăm să aplicăm aceeași logică, pornind de la aceleași presupuneri, deși soluția nu apare.

Ai observat vreodată că, atunci când ai o problemă de rezolvat, parcă îți vin în minte aceleași idei, deși știi că le-ai încercat deja?

Conexiunile par perfect coerente. Respecți succesiunea cauză–efect. Analizezi, verifici, reiei procesul de la început.

Și totuși, nu găsești soluția.

Uneori nu succesiunea pașilor este problema.

Poate că punctul de plecare este.

Ca atunci când vrei să repari un ansamblu și începi să verifici fiecare piesă, apoi fiecare grup de piese, după care reiei procesul. Totul este perfect logic dacă presupunerea inițială este că ansamblul trebuie reparat.

Dar dacă problema este în altă parte?

Când soluția apare după ce schimbăm întrebarea

Există un puzzle clasic folosit pentru a ilustra foarte bine gândirea laterală.

Un cămătar îi împrumutase bani unui negustor, în condiții deloc avantajoase. Cu timpul, situația negustorului s-a înrăutățit și acesta nu și-a mai putut plăti datoria.

Cămătarul i-a făcut atunci o propunere.

Va pune într-un săculeț două pietre, una albă și una neagră, iar fiica negustorului va extrage una dintre ele.

Dacă alege piatra albă, datoria tatălui este ștearsă.

Dacă alege piatra neagră, va trebui să se căsătorească cu el.

Fata acceptă să încerce.

Numai că îl vede pe cămătar trișând: în loc să pună în săculeț o piatră albă și una neagră, pune două pietre negre.

Ce ar trebui să facă?

Să îl acuze public?

Ar putea refuza jocul, dar tatăl ei rămâne dator.

Să scoată o piatră?

Știe deja că va fi neagră.

Dacă rămânem în limitele problemei așa cum ne-a fost prezentată, fiecare variantă pare să ducă într-un punct mort.

Dar dacă schimbăm perspectiva?

Până acum ne-am concentrat asupra pietrei pe care fata urmează să o extragă.

Dar dacă importantă nu este piatra extrasă?

Fata ar putea lua repede o piatră din săculeț și, înainte ca cineva să o vadă, să o scape printre celelalte pietricele de pe jos.

Apoi ar putea spune:

„Nu-i nimic. Ne uităm la piatra rămasă în săculeț și vom ști ce piatră am ales.”

În săculeț va rămâne o piatră neagră.

Prin urmare, conform regulilor stabilite chiar de cămătar, toată lumea va trebui să presupună că fata extrăsese piatra albă.

Nu a rezolvat problema alegând mai bine dintre variantele existente.

A schimbat problema.

De câte ori facem același lucru în propria viață?

Uneori ne consumăm foarte multă energie încercând să găsim răspunsul potrivit la aceeași întrebare.

„Cum îl fac să se schimbe?”

„Cum fac să nu mai greșesc niciodată?”

„Cum pot să-i mulțumesc pe toți?”

„Cum reușesc să fac și mai mult?”

Și poate că niciuna dintre soluțiile găsite nu funcționează pentru că întrebarea de la care pornim ne ține deja într-un anumit cadru.

Uneori schimbarea de perspectivă începe cu o întrebare diferită:

Dacă problema nu este ceea ce cred eu că este?

Ce presupunere am făcut fără să-mi dau seama?

Ce variantă nici măcar nu iau în calcul pentru că nu se potrivește cu felul în care am învățat să privesc lucrurile?

Asta îmi place la gândirea „out of the box”.

Nu presupune să renunțăm la logică.

Presupune să avem suficientă flexibilitate încât să ne întrebăm, din când în când, dacă logica noastră pornește de la premisa potrivită.

Uneori, aceste premise funcționează atât de automat încât nici nu ne mai dăm seama că sunt acolo. Despre felul în care procesele din afara conștiinței ne pot influența reacțiile și tiparele am scris și în „Subconștientul: cât din ceea ce trăim ajunge, de fapt, în mintea conștientă?”

Iar uneori, exact aici începe și dezvoltarea personală: nu când găsim încă un răspuns la întrebarea pe care ne-am pus-o de o sută de ori, ci când avem curajul să schimbăm întrebarea